Suicide ( Fallen Corp)

Fapt divers

 

            Saptamana asta, in Tg Jiu o tanara s-a aruncat de la etaj.. A murit. Zilele astea s-a intocmit si actul ei de deces. Faptul acesta divers mi-a adus aminte  un caz similar devenit celebru:

             In 1947 Evelyn McHale, o tanara parasita de logodnicul ei se arunca de pe Empire State Building, aterizand pe o limuzina parcata pe marginea trotuarului. Imaginea nefericitei sinucigase surprinsa de fotograful Robert Wiles a  devenit celebra prin contrastul dintre aspectul contorsionat al fierului masinii distruse in cadere si linistea de pe chipul tinerei.

            Ani mai tarziu Andy Warhol cumpara drepturile de autor de la R. Wiles si scoate un print numit “Suicide( Fallen Corp)”. Daca ar fi stiut valoarea la care e cotata azi lucrarea lui Warhol  cu siguranta  tanara nu s-ar mai fi aruncat de la etajul 86 al celebrei cladiri. Ar fi coborat linistita pe scari. Of! Cum profita unii pe necazul altora! Asa e in viata. Nefericita…. Mai vorbim

Scrisoare deschisa

Scrisoare deschisa.

 

            Draga Conchita, AI  REUSIT!

Ai reusit sa ma faci sa rad zilele astea asa cum n-am mai facut-o de mult. Cu pofta. Din toti rarunchii. Pana la lacrimi!

            Atatea pareri, discursuri electorale, poze,  injuraturi, barbi, trucaje,  pudibonderii, salve de tun, pasaje sfinte,  manuale scolare, desene animate, legi, contraventii, mezeluri, previziuni, sondaje, maimute, politicieni de toate sexele ( uniti-va!) toate, dar absolut toate au aterizat pe peretele meu de facebook. Insotite de poza ta… cu barba. A aparut si cea fara, dar mai rar ca nu era prea expresiva.

            Ai cantat sublim. Da’ ce  spun eu sublim – Chiar daca ai fi cantat “Vine, Vine primavara”. Rezultatul ar fi fost acelas. Si asta conteaza cel mai mult Nu ceea ce faci , ci mai ales unde ajungi. Ai invins. Ne-ai facut dobos tort atat pe cei din tabara pro cat si pe cei contra.

                        Ce sa mai….FATA  ESTI  TARE!

            Tare injurata,, dar pe de alta parte si adulata, ca nu degeaba ai castigat Eurovizionul. Saraca emisiune, la anul cu siguranta va trece de la statutul “doar cu acordul parintilor” la +15 sau chiar cine stie ( Doamne Fereste!) la un mult mai safe +18. Nu degeaba se dau rezultatele dupa miezul noptii!

 Revenind la editia de anul acesta, ai fost precum personajul negativ din Powerpuff Girl,  si totusi ai iesit invingatoare, numai ca romanilor le plac povestile (Asta e nivelul!) si ca in orice poveste binele trebuie sa invinga raul ( Directiva de partid – ca tot suntem in campanie electorala!)

                                    Cu drag,  Un calator… prin viata!

 

P.S. La anu’ aveam planificat la mijlocul lui mai o calatorie in Germania la Ligna Hannover Messe, dar cred ca vin totusi la Vienna sa te vad. Sa sti insa ca sunt fan barba de o zi, nu cea de o saptamana.  Mai vorbim.

Berlin- Impresii de calatorie, ian 2014

Deutsch Hauptstadt, ian 2014 -Epilog

 

            Se apropie Berlinala de anul acesta. Anul trecut Romania a invins cu pelicula lui Calin Peter Netzer- Pozitia copilului. Filmul abordeaza relatia dintre o mama posesiva si fiul ei. radiografiind momentul de cumpana in care tipul omoara un copil nevinovat, intr-un accident de masina.

            Toti ne dorim bani, cat mai multi bani. De multe ori asimilam bogatia cu fericirea. Uite ca si in familiile care invart multi bani apar probleme. Fiul asfixiat  de atentia mamei ii spune acesteia la un moment dat “-Te f_t in gura! Socant. Sunt curios daca ati gandit macar asa ceva vreodata vis-à-vis da mama voastra.( Stiu ca vis-à-vis inseamna peste strada, da mi se rupe!) In fine nu va mai povestesc eu filmul. E bun. A meritat premiul. Toti o elogiaza pe Luminita Gheorghu in rolul mamei. Mie insa mi-a placut foarte mult Vlad Ivanov, intr-un rol secundar, cel al unui excroc rafinat. Actorul asta e pe segmentul lui, dupa parerea mea, cel mai bun ( pana acum) produs cinematografic romanesc  postrevolutie.

 

 Uite ca a aparut si la nemti! (Imi place coperta.) Am cumparat versiunea romaneasca pentru Andra de la Targul de Carte Gaudeamus, de la Bucuresti din noiembrie, anul trecut. Acolo  se tot vorbea de o carte “Cimitir”,  sau ceva de genul, scrisa de un roman. Dupa un prim tur prin targ cumparasem un raft de carti, depasind mult bugetul alocat. Am lasat-o pe alta data. Si acum cand m-am intors de la Berlin, am dat cu Andra o tura prin Carturaresti.  Fata a tinut neaparat sa-mi cumpere din primul salariu ceva. ( In principiu o carte.) Ca sa parafrazez o frantura din filmul lui Netzer “ Parintii se realizeaza prin copii, ca sa stii si tu!” Sunt tare mandru de faza asta! Asa ca am ales Cimitir de Adrian Telespan. A doua zi am dat o tura prin IKEA. Peste noapte se schimbase vremea urat de tot. Prin parcare pe la BaneasaShoppingCity zici ca eram la Cota Doua Mii pe  vifor. Belea. Am incaltat-o mi-am zis. Repede- Ura si la gara!, c-am imbulinat-o! In Gara de Nord mi-au inghetat toti rarunchii in ora aia si jumatate cat am asteptat sa porneasca nenoroctul ala de tren. In fine il aduc la linie. Urcam. Plecam. Lumea agitata. Aveau legaturi de prins, probleme- ca tot omul. Imi gasesc locul. Incep sa citesc. Ce sa fac altceva, ca telefonul meu nu are nici macar camera foto, darmite Wi-fi, games sau altceva. Ba si ma apuca un ras. Un ras. Ma c_c pe mine de ras. Astia pe langa mine turbau de nervi si eu radeam ca prostu’. Dupa cate o repriza de ras o aruncam din mana la propriu. Ca taranul lui Marin Preda, dupa ce o zi intrega se benocleaza  ca boul  la o girafa dupa ce pleca de la Zoo spune ASA CEVA NU EXISTA!  Un roman spumos, ceva in genul J D Salinger- De veghe in lanul de secara, sau Geoff Nicholson-Londra insangerata.. Vulgar. Da’ la cote maxime. Nu recomand pudibonzilor sau habotnicilor. In rest-Lectura placuta! Mai uitati macar de gerul deafara…..

 

 

Cind crezi ca totul e in sfarsit Ok! Rasufli usurat. Te gandesti la viitor. Iti faci planuri si… Pac! Viata iti da  un sut in cur. Te rostogolesti. Te ridici. Esti confuz. Ca dupa o betie. Sau ca dupa un joint scurt…Inspiri adanc. Si mergi mai departe…ce poti sa faci altceva!… Mai vorbim!

Monumentul Eroului necunoscut

Baia Mare, Centrul vechi

Asa arata acum. Dupa restaurare, In urma cu 30 de ani aici era Monumentul Soldatului Sovietic, flancat de doua fantani arteziene. Monumentul avea prinse de soclu doua basoreliefuri din bronz, reprezentand scene de lupta.. Fantanile arteziene, niste sfere din care tasneau suvite de apa nu aveau nici in clin nici in maneca cu monumentul. De ce? Fiindca cu alti 30 de ani,  mai in urma, pe locul fantanilor se aflau cateva morminte ale unor ostasi sovietici cazuti in zona.

Mama lui Marius ne-a povestit cum pe vremea razboiului, copil fiind, a fost profund marcata, vazand cum pe malul Sasarului, un soldat sovietic se chinuia sa transeze un porc pe care-l luase cu japca din gospodaria unui baimarean de undeva din zona “ 10 case”. La un moment dat a aparut o masina din care a coborat un ofiter rus. A urmat un schimb dur de replici. Un foc de arma. Soldatul a cazut rapus de glontul ofiterului sau. Din masina au coborat doi subordonati care au incarcat  porcul  si dusi au fost.  Corpul soldatului a ramas scaldat in baia propriului sange si a porcului pe care tocmai il taiase. A fost ingropat chiar acolo pe malul Sasarului. Dupa razboi a fost mutat in  micul cimitir de langa monumentul de care va vorbeam mai sus. Apoi a fost  mutat in tara mama, locul lui fiind luat de fantanile arteziene. Cine stie… Poate chiar acum, vreo mireasa isi lasa buchetul de nunta la capul sau, dupa obiceiul rus in care miresele isi lasa buchetul la MORMANTUL SOLDATULUI NECUNOSCUT….. mai vorbim.

1 Noiembrie- Concert de Haloween

1 Noiembrie- Concert de Haloween

Primesc o invitatie la un Concert organizat cu ocazia Zilei Nationale a Republicii Cehe. Recital vioara Alexandru Tomescu si un solist ceh, tot de talie internationala. In cei cinci ani cat a detinut vioara Stradivarius nu am avut ocazia sa-l ascult pe Al. Tomescu pe viu, intr-un concert. Am ocazia acum. Buna ocazie. Toata ziua ma gandesc la asta. Locatia: Casa Tineretului.  Mmmm! Casa Tineretului… Casa Tineretului? Langa politie? Nu. Sigur, nu! Am pozat cladirea in vara. E o ruina. Undeva peste drum de Sala Sporturilor. Intalnirea de zece ani de la terminarea liceului a avut loc acolo… Da , da! Sau in Spatele hotelului Mara? Nu sunt sigur. Of! Si sunt in intarziere! Ajung in fata hotelului. La semafor intreb  o tanara mamica cu un prunc in carucior unde e Casa Tineretului. Imi arata  directia spre Sasar. Nu e cumva peste drum de Sala Sporturilor? Intreb derutat. Nu! Acolo e Casa Armatei. Multumesc politicos  pentru informatie. Insa trec strada si intru in hotel. Imi inchipui ca la receptie ar trebui sa primesc un raspuns competent. Mi se confirma locatia, vis-à-vis de Sala Sporturilor. Alerg. E fara 10 minute. La intrare se vede de peste drum o bolta din baloane alb-portocalii. Steagul cehilor…. Steagul cehilor… in niciun caz alb cu portocaliu. Ma apropii… Petrecere de Haloween pentru prichindei. Fuck! O pereche intolita la patru ace trece in graba pe langa mine. Nu mai am nimic de pierdut asa ca ma iau dupa ei. Intrarea   salii de spectacol e undeva mai in spate. Ajung in ultima clipa inainte de inchiderea usilor. Mai sunt cateva locuri ramase libere.   Pe sus. Ce bine! Imi gasesc repede un loc tocmai in momentul in care oficialitatile incep sa vorbeasca despre importanta evenimentului. Imi mai trag si eu sufletul. Urca pe scena si ambasadorul Cehiei la Bucuresti. Apoi apar Artistii. Canta cele doua imnuri la vioara. Inedit. Ne asezam… Incepe concertul. Intai cehul: Pavel Sporci, despre care citesc  in program ca e supranumit “muzicianul combatant” si are un mod neconventional de a apare pe scena. ( Havasi, ce ne-ai facut!). Ma linistesc insa. Doar niste plete blonde legate ingrijit la spate si o vioara albastra! Plus talent cu carul. Are in program o sonata de factura romantica. De la petrecerea de haloween incepe insa sa razbata un usor bruiaj. Pereti neizolati fonic. Fir-ar sa fie! Ma straduiesc sa ma concentrez.…

Mama, privindu-ma cu atentie imi strinse obrajii in palma stanga ca intr-o menghina strivindu-mi barbia in causul palmei.

Simt apoi dintii piaptanului zgariindu-mi scalpul.

            Au! Ma doare! Mai incet- te rog.

            Sa-l duci maine la frizer p-asta mic’ ca uite ce chica are. Sa nu mai patim iar  rusinea sa-l trimita  la tuns aia de la scoala.

            Nu vreau sa ma tund

            Da’ ce e dupa tine…

Rade.  

            Hai ca esti bine.

 Imi aranja gulerul, invartindu-ma apoi ca pe-un titirez, dandu-mi usor un branci.

            Du-te ca te asteapta taica-tu.

Tata era deja echipat si ma astepta in usa.  

            Sa nu intarziem.

           

            Urma sa mergem la “auditie”.

             Auditiile erau un fel de teze trimestriale ale “elevilor de la muzica”,  la  materia “instrument”. Un mod in care elevii erau evaluati. Fiecare din acestia era nevoit sa interpreteze o partitura acompaniat la pian de profesorul indrumator. Spectatorii erau chiar parintii, rudele elevilor, prietenii acestora. Asa ca in sala, in micile pauze era un dute-vino continuu. Ca sa nu spun harmalaie.

 

            Liceul de Arta. O cladire in a carei structura, undeva  sus, era ancorata pe vremea aia o galerie de personaje cu instrumente muzicale in maini inlantuite intr-o hora inmarmurita in piatra. Totdeauna cand treceam pe langa aceasta cladire priveam gura casca acel grup statuar .

 

           

                Hai ca a venit la pian tovarasa profesoara. Trebuie sa urmeze, imi sopteste tata strangandu-ma de mana.

Am emotii. O sa urmeze fratele meu. O sa cante o piesa din cartoaia mare si groasa de Geanta si Manoliu. Cunosc bucata pe de rost. Masura cu masura. In ultimele zile am ascultat-o, am ascultat-o  si iar ascultat-o.

            Inima imi bate tot mai puternic Din mine o voce interioara striga

            E FRATELE MEU! E FRATELE MEU! Faceti liniste! Urmeaza FRATELE MEU!

 

Urmeaza Alexandru Tomescu. Capriciile lui Paganini. Cunosc bucata pe de rost.

In continuare razbat sunete din sala de alaturi.

Faceti liniste! Urmeaza ALEXANDRU TOMESCU!

Ma trec fiorii

La dracu’ cu Haloween-ul.

Intr-un tarziu au fost opriti si monstrii dedincolo de zid.

Ultimele doua bucati le-am ascultat in liniste.

Ultimele acorduri. Sublime. Respir usurat. Ca dupa un film de groaza… Mai vorbim

 

 

Amy Winehaus, droguri, alcool, regrete…

Azi, adica sambata seara, neavand altceva mai bun de facut, am mers la cumparaturi la Lidl. Cu masina. La intoarcere  dau drumul radioului. Pe drum Barbra Streisand cu al ei Women in love. Intrand in parcarea de la piata mare, incepuse sa difuzeze You know I’m no good. Nu mai ascultasem de mult o piesa a regretatei Amy Winehaus. Asa ca am oprit motorul si luminile si am ramas in masina sa o ascult in liniste.  Privind in gol. Doar eu si muzica aceea scurgandu-se alene din boxele masinii.

            La un moment dat  apare un tanar imbracat intr-o vesta alba care se opreste  chiar in fata masinii mele. Dintr-un Audi coboara un altul care-i strecoara ceva in vesta alba. Vad si cateva bancnote albastre numarate in graba. La radio Ami Winehaus. Automat ma gandesc la droguri, alcool. Probabil inca o tinerete furata. Aprind farurile si apas brusc claxonul. A fost singura reactie de moment. Cei doi trag o sperietura. Primul o intinde. Al doilea ma  scruteaza cu privirea. Ucigatoare privire. Demarez.

            Ajuns acasa, acum ascult Amy Winehaus. In liniste…    Mai vorbim. 

 

Maratonul londonez

Andra a participat azi la Buchrest International Marathon la stafeta de 4 x10,5 km. Era foarte incantata si isi facea deja planuri pentru la anu’ sa participe la cursa de 21 de mii de metri, deci la semimaraton. Sunt bucuros ca incearca sa-si testeze limitele si in calitatede parinte, mandru in acelas timp!

            Acest fapt imi aduce aminte o intamplare petrecuta acum cativa ani.

 

 

             Am plecat impreuna intr-o minivacanta de 1 mai la Londra. Vizitam pentru prima data orasul de pe malul Tamisei asa ca aveam in agenda o multime de obiective de vizitat. Decolasem cu Wizz, dis de dimineata, de la Timisoara, dupa o noapte petrecuta mai mult in aeroport. Aterizasem in Luton. Deci la dracu’n praznic cum s-ar zice. Autobuz, apoi metrou pana in Wembley ca aveam rezervari la Ibis-ul de langa celebra arena de fotbal. Ajungem pe la ora 11 dimineata. Rupti de oboseala. Receptionera, cu gura pana la urechi, afisand zambetul ala idiot cerut de protocoalele profesiei, ne invita sa asteptam sa se faca 12, ca deh! Ibis, lant hotelier international! Nu poti intra in camera inainte de pranz. Nu functioneaza cartela de acces in camera. Ne infundam intr-unul din fotoliile din hol cu ochii pe concurenta, adica pe multimea de turisti care ca si noi, astepta sa se dea startul ceck-in. La monitoarele din hol era transmis in direct maratonul londonez. Nimerisem chiar in duminica cu maratonul. Era o zi splendida asa ca am fost  impresionat de multimea de spectatori care asistau de pe marginea strazilor la cursa de 42 de km. Pe la ora 12 deja primul alergator trece linia de sosire dupa doua ore si 11 minute de alergat continuu.

            Alergam si noi catre camera, ca am primit in sfarsit  mult ravnita cartela. Mergem sa mancam ceva, apoi hotaram sa ne intindem un pic ca eram amandoi ca dupa marathon. Zis si facut. Ne facem siesta si hotaram sa incepem cu o plimbare prin zona Big-Ben-ului. Luam metroul pana la o statie din centru si imi aduc aminte ca am iesit din gura de metrou undeva pe langa WestminsterBridge. Se facuse ora 17.30.  Mizerie pe strazi, ca dupa marathon. Niste oameni cu veste reflectorizante incepusera sa adune modulele acelea metalice care alcatuisera gardurile de delimitare a traseului. Lumea intra pe strada. Chiar imi parea rau ca nu venisem mai devreme pe centru… si in momentul ala mi-a fost dat sa  vad ceea ce m-a impresionat cel mai mult in excursia la Londra. De undeva din spate au aparut ultimii alergatori. Cei care nu vroiau sa renunte. Cei care isi testau in acea zi doar propriile limite. Numarul de concurs era agatat peste tricouri pe care scria Alerg pentru caminul de batrani din…, alerg pentru fundatia….., alerg pentru copii bolnavi de….Instinctiv am pus mana la gura COPLESIT de acel spectacol al naturii umane… Lumea aplauda vazandu-i trecand agale, vlaguiti, dar hotarati. HOTARATI! Am aplaudat si noi gandind ca aceia erau adevaratii invingatori, cei care, pentru idealurile lor NU RENUNTA NICIODATA….Mai vorbim 

 

In dupa-masa cu pricina nu am luat aparatul foto cu noi. Postez cateva poze luate de pe net, dar impactul vizual de atunci a fost mult, mult  mai mare

 

 

 

 

 

Reciclare

 

            Romanii mai au mult de lucru la acest capitol. Ce s-a facut pana acum e ceva mai mult de ochii restului lumii. Am observat ca si  recoltarea deseurilor de la containerele selective se face tot la gramada. Noroc ca pe langa gropile de gunoi sunt niste amarati, care pentru cativa banuti sorteaza deseurile de pe urma  carora isi cumpara painea de zi de zi, painea aia alba, pufoasa, ca cea neagra e prea scumpa pentru ei.

            Revolutia ne-a cam luat prin surprindere la acest capitol. Pe vremea comunismului ambalajele erau destul de rare. Nu era competitie. Cultul brand-ului nu era asa dezvoltat. Imi aduc aminte, copil fiind, cumparand marmelada, care pe vremurile alea se vindea vrac, vanzatoarea nemai-avand hartie de ambalaj mi-a pus-o direct pe o bucata din pfl-ul cutiei in care aceasta era ambalata. Am dus-o acasa cu multa grija sa nu o scap pe jos. Erau niste centre unde se colectau sticle si borcane. Prin generala cand ramaneam fara bani mai faceam curatenie in camara,  spre disperarea mamei, care in fiecare toamna trudea la facutul zacustii, muraturilor, dulcetii si avea nevoie in special de borcane. Era un centru de reciclare ICVA undeva pe strada Victoriei. Borcanul mic valora 40 de bani, cel mare 80, iar sticla de un litru un leu si 70 de bani. Cea mai bine platita era sticla de sampanie. 3 lei.

            Hartia se recicla in cateva campanii anuale de colectare. Stiu ca trebuia sa aducem la scoala o anumita cantitate de maculatura.

            Despre o astfel de campanie vreau sa povestesc cateva cuvinte.

Prin clasa a noua imi aduc aminte ca faceam niste eforturi disperate sa-mi ridic nivelul destul de scazut al notelor obtinute la fizica, ca doar de aia obtasem pentru clasa de matematica-fizica. Intr-o seara, la bloc, i-l strigasem pe Misa sa-i spun ca am luat 6 la teza la fizica. Pentru Pacuraru era o nota destul de OK, asa ca pe moment eram destul de multumit de rezultat.. Si Misa  (tot cu Pacuraru) chinuia fizica. Tata m-a auzit si mi-a atras atentia ca nota sase nu e un rezultat de care as putea fi mandru pe care sa-l strig in gura mare. Ce sa fac? De invatat , invatam, dar si timpul meu era limitat ca mai aveam si alte chestii mai bune de facut.

 

 

             Si vine o campanie din asta de colectare hartie. Fiecare elev aducea maculatura si o arunca undeva in sala de festivitati de la parterul liceului. Numai ca subsemnatul, cu spiritul de observatie ascutit de vremurile de atunci, a vazut cum  pachete legate cu sfoara cu caiete de teza din anii precedenti erau aduse de undeva din zona cancelariei. Atat mi-a trebuit. Am dat iama in ele pana am gasit pe cele care ma interesau si anume de la clasele lui Pacuraru. Am ales cateva decorate cu note de 9 si 10 pe coperta. Inainte de teza studiam cu sarg in special subiectele si problemele cuprinse in respectivele caiete. Pacuraru schimba foarte putin structura problemelor din teza de la un an la altul asa ca si notele mele au abgradat corespunzator. Intorsesem nota sase si facusem noua din ea. Si cu un sase, sapte la oral configuram in mod constant o medie de 8. Fara prea mult stres. Nenorocirea ca dupa treapta am trecut pe mana doamnei Lorinczi care isi schimba dramatic de la un an la altul subiectele din teze asa ca figura nu a mai tinut…. Oricum eu am ramas un fan al reciclarii  pentru simplul fapt ca un mediu mai curat este ceea ce ne dorim pentru copii nostri. Ei merita acest lucru!  

Filozofia IKEA…. la Bucuresti

                                                                            Andra, cu gandul la tine…

La inceputul saptamanii, intorcandu-ma dintr-o excursie in Norvegia, am zabovit un pic prin Bucuresti, facand  un tur pe la magazinul IKEA.  Aveam nevoie de o oglinda  pe hol, oglinda pe care am si cumparat-o dealtfel.  La iesire, asteptand-o pe Andra, am inceput sa rasfoiesc catalogul, descoperind in paginile sale urmatoarea recomandare: Strange apa in care speli legumele in stropitoarea VALLO si foloseste-o pentru a uda plantele. Mie mi-a placut mesajul. Acasa nu m-am gandit niciodata la chestia asta. Tarile nordice insa  au un adevarat cult pentru protejarea mediului. Simtisem din plin acest lucru in zilele petrecute acolo cu o saptamana inainte. Brandul IKEA vine din Suedia, asa ca e de inteles.

Apare si Andra si pe picior de plecare imi da in gand sa-mi cumpar un hot-dog si o punga cu bulete din cartofi sa am ce sa mananc pe drum, in trenul de intoarcere spre casa. Zis si facut . Ma asez la coada din holul magazinului si dand comanda observ ca baiatul care servea tocmai golise o punga de polietilena in care erau aduse chiflele pentru hot-dog. Cer sa-mi puna comanda in acea punga, care urma sa fie aruncata la cosul de gunoi, dar fata de la casa mi-o taie scurt ca ea nu poate sa-mi”ofere” decat o punga de hartie, cu 50 de bani. Nu e vorba de valoare, poate nici de faptul ca in cazul de fata mi-era mai utila o punga de plastic dacat una de hartie, fiindca cumparasem si niste prosoape si nu vroiam sa le patez, ci de filozofia de viata a a fondatorului IKEA, Ingvar Kamprad, care desi detine o acum o avere fabuloasa, a trait foarte simplu intrega sa viata. Pe acest principiu este cladit si brandul IKEA.

Se pare ca biata casierita nu a inteles nimic din toate astea, ea fiind instruita doar sa vanda… Cu orice pret! Ca doar traim intr-o economie de piata! Nu-i asa?

Scriu  aceste randuri cu gandul unui parinte care se gandeste la viitorul copilului lui.      Mai vorbim.

Syria

Syria, 2008

Din Damasc, capitala Siriei, pana la situl arheologic de la Palmyra  sunt cam 240 de kilometri. Am strabatut aceasta distanta cu un autobuz de linie in aproximativ trei ore. Trei ore de plictiseala.  La monitoarele din autocar  rula o telenovela lacrimogena . M-am uitat si eu vreun sfert de ora si apoi am incercat sa dorm. Nu am reusit. Vecinul de langa mine traia intens drama de pe micul ecran comentand din cand in cand in limba lui scenele care-l impresionau mai mult. Ma uitam pierdut, pe geam, la intinderile nesfarsite. Acelas peisaj arid. Desert, desert si iar desert. Cum s-or descurca oamenii astia intr-un mediu asa ostil. Nici-un copac, tufis, nimic!  La un moment dat vad insa un cioban cu o turma de capre pascand printre bolovanii de pamant uscat. Pascand?1? In momantul acela am privit mai atent la peisajul care se perinda prin fata ochilor si cu greu  am reusit sa disting din loc in loc mici smocuri de vegetatie. Dintr-o data m-a cuprins de un val de bucurie. Parca vad si acum acele mici fire de iarba simtindu-le ca pe  niste mici raze de speranta. Speranta pentru oamenii din Siria. Popor obidit…. Mai vorbim