Maratonul londonez

Andra a participat azi la Buchrest International Marathon la stafeta de 4 x10,5 km. Era foarte incantata si isi facea deja planuri pentru la anu’ sa participe la cursa de 21 de mii de metri, deci la semimaraton. Sunt bucuros ca incearca sa-si testeze limitele si in calitatede parinte, mandru in acelas timp!

            Acest fapt imi aduce aminte o intamplare petrecuta acum cativa ani.

 

Image

 

             Am plecat impreuna intr-o minivacanta de 1 mai la Londra. Vizitam pentru prima data orasul de pe malul Tamisei asa ca aveam in agenda o multime de obiective de vizitat. Decolasem cu Wizz, dis de dimineata, de la Timisoara, dupa o noapte petrecuta mai mult in aeroport. Aterizasem in Luton. Deci la dracu’n praznic cum s-ar zice. Autobuz, apoi metrou pana in Wembley ca aveam rezervari la Ibis-ul de langa celebra arena de fotbal. Ajungem pe la ora 11 dimineata. Rupti de oboseala. Receptionera, cu gura pana la urechi, afisand zambetul ala idiot cerut de protocoalele profesiei, ne invita sa asteptam sa se faca 12, ca deh! Ibis, lant hotelier international! Nu poti intra in camera inainte de pranz. Nu functioneaza cartela de acces in camera. Ne infundam intr-unul din fotoliile din hol cu ochii pe concurenta, adica pe multimea de turisti care ca si noi, astepta sa se dea startul ceck-in. La monitoarele din hol era transmis in direct maratonul londonez. Nimerisem chiar in duminica cu maratonul. Era o zi splendida asa ca am fost  impresionat de multimea de spectatori care asistau de pe marginea strazilor la cursa de 42 de km. Pe la ora 12 deja primul alergator trece linia de sosire dupa doua ore si 11 minute de alergat continuu.

            Alergam si noi catre camera, ca am primit in sfarsit  mult ravnita cartela. Mergem sa mancam ceva, apoi hotaram sa ne intindem un pic ca eram amandoi ca dupa marathon. Zis si facut. Ne facem siesta si hotaram sa incepem cu o plimbare prin zona Big-Ben-ului. Luam metroul pana la o statie din centru si imi aduc aminte ca am iesit din gura de metrou undeva pe langa WestminsterBridge. Se facuse ora 17.30.  Mizerie pe strazi, ca dupa marathon. Niste oameni cu veste reflectorizante incepusera sa adune modulele acelea metalice care alcatuisera gardurile de delimitare a traseului. Lumea intra pe strada. Chiar imi parea rau ca nu venisem mai devreme pe centru… si in momentul ala mi-a fost dat sa  vad ceea ce m-a impresionat cel mai mult in excursia la Londra. De undeva din spate au aparut ultimii alergatori. Cei care nu vroiau sa renunte. Cei care isi testau in acea zi doar propriile limite. Numarul de concurs era agatat peste tricouri pe care scria Alerg pentru caminul de batrani din…, alerg pentru fundatia….., alerg pentru copii bolnavi de….Instinctiv am pus mana la gura COPLESIT de acel spectacol al naturii umane… Lumea aplauda vazandu-i trecand agale, vlaguiti, dar hotarati. HOTARATI! Am aplaudat si noi gandind ca aceia erau adevaratii invingatori, cei care, pentru idealurile lor NU RENUNTA NICIODATA….Mai vorbim 

Image

 

In dupa-masa cu pricina nu am luat aparatul foto cu noi. Postez cateva poze luate de pe net, dar impactul vizual de atunci a fost mult, mult  mai mare

 

 

 

 

Image

 

Image

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s